Crizele la trei ani sunt o etapă. Teama de întuneric la patru, la fel. Refuzul de a merge la grădiniță după vacanță, minciunile de la cinci ani, gelozia pe fratele mic, retragerea bruscă la nouă ani. Toate trec, la majoritatea copiilor, fără ca nimeni să facă nimic special.
Problema e că exact aceleași comportamente pot fi și altceva. Iar din afară arată identic.
Întrebarea nu e deci „ce face copilul”, ci „cum se manifestă”.
Patru criterii care despart etapa de altceva
Niciunul luat singur nu înseamnă nimic. Împreună, schimbă discuția.
CÂT DUREAZĂ. O etapă are un început și un sfârșit. Câteva săptămâni, uneori două-trei luni. Dacă același lucru e la fel de intens după șase luni, nu mai e o fază care trece de la sine.
ÎN CÂTE LOCURI. Un copil care are crize doar acasă, dar la grădiniță e senin, ne spune ceva despre relație sau despre rutină. Un copil care are aceleași dificultăți și acasă, și la grădiniță, și la bunici, și în parc, ne spune altceva.
DACĂ ÎL ÎMPIEDICĂ. Ăsta e criteriul cel mai important și cel mai des ignorat. Nu contează cât de ciudat ni se pare comportamentul, ci dacă îl împiedică să facă lucruri de vârsta lui: să aibă un prieten, să stea la masă cu familia, să meargă la școală, să doarmă.
ÎNCOTRO MERGE. Un copil care se descurcă tot mai bine, chiar dacă încet, e pe drumul lui. Unul care acum face lucruri pe care le făcea mai bine acum un an merită privit mai atent.
Lucruri care nu așteaptă
Există câteva situații în care nu se pune problema de etapă și nu are rost să se mai aștepte:
- Copilul vorbește despre moarte sau despre a nu mai fi, indiferent de vârstă.
- Se lovește singur, intenționat.
- A pierdut brusc deprinderi pe care le avea: a revenit la pipi în pat după luni de zile, a încetat să vorbească, nu mai mănâncă normal.
- A trecut printr-un eveniment greu, un deces, un divorț, un accident, o schimbare majoră, iar după câteva săptămâni încă nu revine la ritmul lui.
- Refuză complet școala, nu doar se plânge de ea.
În cazurile astea, discuția cu un specialist nu e o exagerare. E ce ar face oricine cu o febră care nu scade.
Ce face, de fapt, un psiholog pentru copii
Aici e o neînțelegere care oprește mulți părinți.
Nu e o discuție în care copilul e pus să povestească ce simte. Copiii mici nici nu pot face asta, iar cei mari nu vor, mai ales cu un adult necunoscut.
Se lucrează prin joc, desen, poveste. Copilul arată ce nu poate spune, iar specialistul citește ce arată.
Prima parte, de altfel, se face aproape în întregime cu părinții. Ei sunt cei care știu istoria, contextul, ce s-a schimbat în casă. Fără asta, comportamentul nu înseamnă nimic.
Dacă vreți să vedeți cum decurge concret și de la ce vârstă are sens, e explicat pe pagina de psiholog pentru copii a centrului Atlas Child Development Center, din Otopeni.
Teama că îl etichetăm
E motivul real pentru care mulți părinți amână, chiar dacă spun altceva.
Merită spus limpede: o consultație nu produce un diagnostic. De cele mai multe ori, ce aude părintele e că totul e în parametri și că nu e nevoie de nimic.
Iar când chiar e ceva, eticheta nu vine de la specialist. Vine de la ceilalți copii, de la profesori, uneori de la rude, și vine oricum, cu sau fără evaluare. Diferența e că, dacă știi ce se întâmplă, poți face ceva. Dacă nu, rămâne doar eticheta.
Ce ajută, indiferent
Câteva lucruri funcționează pentru orice copil, în orice etapă.
Un program previzibil. Nu rigid, previzibil. Copiii se liniștesc când știu ce urmează.
Timp fără scop. Cincisprezece minute pe zi în care nu îl învățați nimic, nu îl corectați și nu vă uitați la telefon. Doar sunteți acolo, făcând ce vrea el.
Cuvinte pentru ce simte. „Văd că ești supărat că a plecat” e mai util decât „nu mai plânge”. Un copil care are cuvinte pentru emoții are nevoie de mai puține crize ca să le arate.
Și răbdare cu voi înșivă. Un părinte epuizat nu poate ține nimic din cele de mai sus. De asta, uneori, primul om care are nevoie de o discuție nu e copilul.
